50 de ani/50 de legende MARIO AGIU

381

Născut pe 5 martie 1956, la Bucureşti, Mario Agiu şi-a făcut junioratul în Capitală la echipa din Bulevardul Ghencea din 1968 până în 1975, dar nu a apucat să debuteze în prima divizie pentru acest club. A plecat în sezonul 1974-1975 la Olimpia Satu Mare şi aici a jucat prima partidă în Divizia A, într-un meci Chimia Râmnicu Vâlcea – Olimpia Satu Mare 2-0. Deşi avea doar 18 ani a reuşit să intre titular în 13 partide. Parcursul său bun din acel sezon i-a determinat pe cei din Ghencea să îl readucă la echipă, la finalul ediţiei de campionat 1975.

Vreme de 7 ani a evoluat în 131 de meciuri, reuşind să marcheze de 3 ori, din postura de fundaş central. Tot aici a câştigat de două ori titlul de campion al României şi tot de atâtea ori Cupa României. În perioada petrecută la echipa militară a fost selecţionat la naţionala de juniori, naţionala de tineret, cea olimpică şi Naţionala B.

În 1981 s-a transferat la CS Târgovişte, unde a evoluat în trei sezoane, apoi la Rapid, unde a stat două campionate, iar la vârsta de 30 de ani, în vara lui 1986, a sosit în curtea Oţelului. S-a integrat repede în angrenajul echipei şi vreme de două sezoane a devenit unul dintre titularii obişnuiţi ai postului de fundaş central, formând un cuplu de OŢEL alături de o altă legendă, Viorel Anghelinei.

A debutat în chiar primul meci al Oţelului pe prima scenă, în acea superbă victorie contra echipei securităţii de la acea vreme, Victoria Bucureşti, scor 2-0! A evoluat în 31 de partide în acel sezon, reuşind să marcheze de două ori. Prima dată a înscris în victoria contra Gloriei Buzău, 1-0, reluare cu capul din centrarea de pe dreapta a lui Marius Stan. A doua oară în returul ediţiei 86-87, în meciul Oţelul – U Craiova 1-0, din nou, reluare cu capul, după centrarea lui Vaişcovici. În campionatul următor a contribuit din plin la ascensiunea Oţelului în clasament, cu care, la finalul sezonului, a ocupat poziţia a 4-a şi şi-a asigurat prezenţa în Cupa UEFA. A jucat, din nou, în 31 de meciuri şi a înscris de patru ori în partidele Oţelul Galaţi – Victoria Bucureşti 3-1, Oţelul Galaţi – SC Bacău 1-1, Oţelul Galaţi – Corvinul Hunedoara 2-1 şi Oţelul Galaţi – U Craiova 4-2.

A evoluat excelent în partida de poveste cu Juventus Torino, având chiar ocazia să deschidă scorul pe finalul primei reprize, când, la un corner, a reluat cu capul şi mingea a trecut de puţin peste transversala porţii apărate de Tacconi.

Odată cu schimbarea de la cârma echipei a lui Costică Rădulescu a fost trecut pe banca de rezerve şi nu a apucat să joace în sezonul 1988-1989 decât în nouă meciuri, fără a reuşi să marcheze vreun gol.

După retrogradarea echipei în Divizia B, în sezonul 1989-1990, a avut evoluţii sporadice în tricoul Oţelului: 13 meciuri, 1 gol marcat în partida Oţelul Galaţi – Foresta Fălticeni 7-0.

După 84 de meciuri pentru echipa noastră şi 7 goluri marcate, Mario Agiu s-a retras de pe dreptunghiul verde la finalul ediţiei de campionat 1989-1990.

Despre Mario Agiu, un fost coleg de-al său, Gelu Popescu, a spus că e cel mai valoros jucător alături de care a evoluat în toată cariera.

În ziua de azi este stabilit în Bucureşti, iar o perioadă a fost observator din partea Ligii Profesioniste de Fotbal la partidele din primele două eşaloane. Mario Agiu (selecţii dintr-un interviu realizat de Adrian Epure pentru revista “OŢELUL” nr. 2): “Regretatul Costică Rădulescu, pe care-l avusesem ca antrenor şi la CS Târgovişte, mi-a spus în vara lui ’86 că ar avea nevoie de un fundaş central cu experienţă. N-am regretat nicio clipă faptul că m-am lăsat convins. La Oţelul am trăit cei mai frumoşi ani ai carierei. Formam un colectiv extraordinar. Am rămas în relaţii bune cu toţi băieţii chiar şi după ce m-am lăsat de fotbal. Având alături de mine trei “killeri” în apărare, Gelu Popescu, Viorel Anghelinei şi regretatul Surian Borali, normal că mai şi ieşeam în evidenţă. Am rămas şi astăzi singura echipă românească care se poate lăuda cu o victorie împotriva Juventusului. Nu mi-a fost frică de italieni pentru că eu jucasem în Europa şi contra Barcelonei, dar majoritatea colegilor erau cam transpiraţi. Le-am şi zis: “Staţi fraţilor liniştiţi, la o adică ne bate Juve nu vreo echipă sătească.” Pe teren emoţiile au dispărut însă. E drept, am avut alături un public fantastic care ne-a dat pur şi simplu aripi. Ne-am duelat atunci cu nişte jucători uriaşi, pecum Altobelli, Laudrup, Rui Barros sau Cabrini. La final, antrenorul Dino Zoff ne-a lăudat, spunând că eu şi “Pampi” (Viorel Anghelinei) “suntem stoperi de talie europeană”. Nu se compară banii de atunci cu sumele care se câştigă astăzi, dar nici nu murea nimeni de foame. Eu am dus-o cel mai bine, din punct de vedere financiar, chiar la Galaţi. M-am bucurat extraordinar când s-a câştigat campionatul şi Supercupa. Chiar l-am sunat pe Marius Stan şi i-am zis: “Acum mă pot lăuda şi eu că am în CV numai echipe campioane.” Aceste rezultate n-au venit însă întâmplător, pentru că Oţelul Galaţi e una din puţinele echipe din ţară unde nu se lucrează pompieristic, ci după un plan de lungă durată. Eu le ţin pumnii în continuare.”

FotbaLucas - Revista copiilor indragostiti de fotbal
FotbaLucas - Revista copiilor indragostiti de fotbal
FotbaLucas - Revista copiilor indragostiti de fotbal
FotbaLucas - Revista copiilor indragostiti de fotbal